Modele de stabilire a prețurilor,

modele de stabilire a prețurilor

modele de stabilire a prețurilor cum poți câștiga bani ce să faci

În cadrul analizei deciziei de producţie am presupus că firma are drept obiectiv maximizarea profitului. Pentru marea majoritate afacerea în rețea face bani mari firmelor, acesta este cazul.

Dar, nici o firmă nu activează şi nu este condusă după criterii şi obiective unice. Chiar şi în cazul profitului, firma îşi poate propune să maximizeze nivelul acestuia pe o anumită perioadă, sau să atingă un anumit nivel pe un orizont de timp dat, obiective care pot să difere în oarecare măsură faţă de principiul maximizării profitului.

Atingerea acestor obiective se regăseşte şi în politica de preţ a firmei. Practic, prin decizia privind preţul principalelor grupe de produse pe care le realizează, firma conduce către materializarea acestor obiective. În continuare ne propunem să analizăm atât obiectivele pe care firma le poate urmări prin decizia de preţ, cât şi modalitatea practică prin care ea le poate formaliza şi, de asemenea realiza.

Stabilirea preţului în vederea deţinerii unei anumite părţi a pieţei; 3. Stabilirea unui preţ care să facă faţă concurenţei sau chiar să o elimine. Preţul pentru un venit fixat este modele de stabilire a prețurilor preţ pe care firma îl stabileşte astfel încât, pe termen lung, pentru anumite produse sau grupe de produse să obţină un venit mediu fixat pe capitalul utilizat.

În măsurarea venitului pe capitalul utilizat, cele mai multe dintre firme tind să utilizeze dividendele acţionarilor plus datoriile firmei pe termen lung. Pentru a determina venitul pe care doreşte să îl obţină, în practică, firmele iau în considerare: Un nivel al venitului pe care îl consideră rezonabil; Obiceiul ramurii ceea ce se practică de obicei în acea industrie ; Dorinţa de a egala sau depăşi modele de stabilire a prețurilor mediu al venitului firmei obţinut în perioada anterioară; Nivelul profitului fixat cu scopul modele de stabilire a prețurilor a deţine o anumită parte de piaţă.

Unul din obiectivele pe care firmele le pot urmări atunci când fixează preţul, este deţinerea unei părţi minime sau maxime din piaţa internă sau internaţională a unui produs. Există multiple raţiuni pentru acest obiectiv. De exemplu [38], U. Reducerea preţului sau oferirea unor facilităţi deosebite modele de stabilire a prețurilor achiziţionarea produselor sale este o politică de preţ pe care firmele o utilizează cu scopul de a putea face faţă concurenţei, sau chiar cu scopul de a-şi elimina competitorii de pe piaţă.

Metoda "cost-plus"; 2.

Metoda costului incremental Metoda "cost-plus" În cadrul acestei metode, firma decide să fixeze pentru produsele sale un preţ determinat prin adăugarea la costul de producţie a unei anumite cote fixe. Utilizarea acestei metode presupune parcurgerea a doi paşi: determinarea costurilor de producţie şi stabilirea cotei de adaos.

Pasul : Determinarea costurilor de producţie prezintă particularităţi pentru cele trei mari domenii de activitate: sectorul productiv, sectorul comercial şi sectorul serviciilor. În domeniul productiv, firmele determină, de regulă, modele de stabilire a prețurilor cost variabil standard dat de consumul de muncă direct productivă şi consumul direct de materiale, sau un cost de absorbţie standard, obţinut prin adăugarea la costul variabil standard a cheltuielilor de regie ale firmei.

Deoarece cheltuielile de regie sunt repartizate de către firme în mod diferit pe produs, cota de adaos poate fi profit pur sau poate conţine şi anumite elemente din cheltuielile generale ale firmei, elemente care vor fi deduse din această cotă ulterior. În domeniul comercializării en-gros sau cu amănuntul costul variabil unitar este pur şi simplu suma plătită de comerciant pentru a achiziţiona produsul.

Prețuri reale și prețuri ideale - Wikipedia

În domeniul serviciilor costul este stabilit luând în calcul timpul de prestare a serviciului şi consumul de materiale, precum şi specificul sectorului respectiv. Pasul 2: Firma poate stabili o cotă fixă de adaos pentru toate produsele, sau o cotă diferenţiată pe fiecare produs în parte. Diferenţierea dimensiunii acesteia se face ţinând seama de practica domeniului de activitate, concurenţă, jocul cerere-ofertă, restricţiile privind rata venitului pe investiţie.

Acest lucru nu înseamnă, în mod necesar, că firma elimină obiectivul de a-şi maximiza profitul. În determinarea cotei de adaos, managerii trebuie să ţină seama de factori relevanţi precum: - natura produsului şi randamentul acestuia; - gradul de risc al activităţii; - cota de adaos practicată în mod obişnuit în acel domeniu; - modalitatea de plată. Variabila-cheie utilizată în acest sens este, însă, elasticitatea de preţ a cererii, adică senzitivitatea cererii pentru acel produs în raport cu preţul.

  1. Cum se face un grafic cu o linie de tendință
  2. Consilier auto pentru opțiuni binare
  3. Câștiguri pe internet cu plată zilnică
  4. Opțiuni de tranzacționare a roboților

Presiunea concurenţei existente pe piaţă determină firmele să dea dovadă de mare flexibilitate atunci când stabilesc nivelul cotei de adaos. Dacă metoda "cost-plus" este sau nu maximizatoare de profit, putem spune doar dacă suntem în măsură să determinăm elasticitatea preţului produsului.

Din relaţia 3. Dacă firma poate estima elasticitatea pentru un nivel particular al preţului, ecuaţia 3. Se determină cota de adaos cu relaţia 3. Se compară nivelul actual al CA cu nivelul CA test. Dacă preţul practicat este optimal ele sunt egale.

modele de stabilire a prețurilor veniturile internetului ekaterina gerasimova

Utilizarea modelului "cost-plus" în adoptarea deciziei de preţ a firmei nu garantează acesteia obţinerea de profit. Totuşi, determinarea şi utilizarea preţului optimal al outputului poate minimiza pierderile firmei, aspect deloc de neglijat. Avantajele utilizării acestei metode sunt: constituie o metodă relativ simplă de determinare a preţului; oferă o metodă de obţinere a nivelului adecvat al profitului; constituie un element de justificare a creşterii preţului datorită elementelor de cost.

Principalele puncte slabe ale metodei sunt: eşuarea în tentativa de considerare a cererii măsurată în termeni de dorinţă a cumpărătorilor şi putere de cumpărare; metoda nu recunoaşte rolul costurilor evitabile şi al celor de oportunitate în adoptarea deciziei de preţ; metoda eşuează în a reflecta concurenţa în termeni de reacţie a rivalilor şi de posibile noi intrări pe piaţă Metoda costului incremental Pentru multe dintre deciziile de preţ ale firmei, costurile incrementale sunt singurele costuri "adevărate" şi relevante care pot fi considerate.

Adesea, prețurile efective ale tranzacțiilor reale sunt combinate cu prețurile presupuse, în scopul calculării sau estimării prețurilor. De exemplu, dacă statisticienii publică estimări de preț sintetizate despre economie în ansamblu, este posibil ca operatorii pieței să răspundă la aceste informații privind prețurile chiar dacă sunt departe de a fi exacte, dacă se bazează pe un număr foarte mare de presupuneri și dacă sunt revizuite ulterior. De exemplu, publicarea de noi date referitoare la PIB are adesea un efect imediat asupra activității pieței de valori, în măsura în care este interpretată ca un indicator menit să determine venituri în creștere sau în scădere.

Determinarea acestor costuri oferă firmei un adevărat ghid pentru deciziile de producţie şi de preţ ale acesteia pe termen scurt. În decizia de a reduce preţul unui produs cu scopul de a creşte nivelul vânzărilor, managementul firmei trebuie să compare venitul incremental obţinut prin creşterea vânzărilor IR cu creşterea costurilor IC datorate acestei decizii. Însă, determinarea costului incremental oferă, firmei posibilitatea de a stabili un nivel optimal al preţului, aşa cum condiţiile privind cererea unui produs stabilesc preţurile posibile de vânzare ale produsului considerat.

Totuşi, în vederea folosirii corecte a analizei incrementale în deciziile de preţ, firma trebuie să ia în considerare efectele totale ale acestei decizii, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, asupra venitului firmei, producţiei, costurilor şi vânzărilor pentru toate produsele pe care firma le utilizează.

În practica economică întâlnim trei grade de discriminare a preţului: Discriminare de gradul întâi, în cadrul căreia firma fixează aceluiaşi cumpărător preţuri diferite pentru fiecare unitate de produs achiziţionată; Discriminare de gradul doi care constă în aplicarea principiului de la discriminarea de gradul întâi dar pentru un anumit număr de produse lot achiziţionate în plus şi nu modele de stabilire a prețurilor fiecare produs; Discriminarea de gradul trei apare atunci când firma producătoare diferenţiază cumpărătorii în raport cu venitul lor, poziţionarea geografică, gusturile individuale, modul de folosire a produsului sau alte criterii, şi percepe preţuri diferite pentru fiecare tip de piaţă sau cumpărător, în ciuda costurilor echivalente de producţie, procedeu cunoscut şi sub numele de segmentare a pieţei.

Prețuri reale și prețuri ideale

Pentru a stabili o structură diferenţiată a preţurilor, firma poate utiliza următoarele tehnici: a. Diferenţierea în raport cu cantitatea.

Pot exista trei tipuri de astfel de diferenţieri: - diferenţieri cumulative: firma acordă facilităţi de preţ clienţilor în raport cu cantitatea totală cumpărată într-o anumită perioadă un an, să spunem ; 8 02 MODELAREA ACTIVITĂŢII FIRMEI - diferenţieri în funcţie de cantitate se bazează pe cantitatea cumpărată la un moment dat şi livrată la o anumită destinaţie; - diferenţieri funcţionale sunt acordate distribuitorilor în raport cu poziţia lor în lanţul de distribuţie a produsului.

Diferenţierile în raport cu timpul se împart în două categorii: - diferenţieri orare, aplicate atunci când elasticitatea cererii cumpărătorilor variază de-a lungul aceleiaşi modele de stabilire a prețurilor tarifele la energie electrică şi la transport, de exemplu ; - diferenţieri calendaristice, utilizate atunci când elasticitatea cererii prezintă diferenţe de la o zi la alta, de la o săptămână la alta sau de la o lună sau un sezon la altul.

Diferenţieri în raport cu destinaţia produsului, cel mai cunoscut exemplu fiind taxele diferite stabilite pentru consumul casnic şi industrial de energie electrică şi servicii telefonice, etc.

modele de stabilire a prețurilor câștigați bitcoin într- o zi

Discriminarea preţului în două pieţe A şi B Pentru a putea aplica discriminarea în decizia modele de stabilire a prețurilor preţ, firma trebuie să aibă posibilitatea de a identifica şi separa diferitele pieţe în raport cu elasticităţile specifice acestora, adică posibilitatea de a identifica diferitele funcţii de cerere caracteristice acestor pieţe.

Pentru a obţine un profit maxim, firma trebuie să modele de stabilire a prețurilor decizia de a fixa pentru fiecare piaţă acel preţ pentru care veniturile marginale obţinute în fiecare piaţă să fie egale între ele şi egale cu costul marginal vezi Figura 3.

Nivelul producţiei firmei este stabilit la intersecţia curbelor MR T şi MC costul marginaliar nivelul vânzărilor în fiecare piaţă este fixat acolo unde venitul marginal al pieţei egalează costul marginal al firmei.

7 Top Structuri de prețuri pentru a vă ajuta să vă măriți profitul

Acest lucru conduce la apariţia următoarelor tipuri de relaţii:. Relaţii de modele de stabilire a prețurilor, apărute atunci când produsele sunt substituibile sau complementare; 2. Relaţii de cost, datorate posibilităţii de a fabrica mai multe produse cu aceleaşi facilităţi; 3. Relaţii de producţie care apar atunci când unul şi acelaşi proces de producţie are ca rezultat mai multe produse; 4.

Relaţii de capacitate apărute atunci când firma are posibilitatea de a utiliza capacitatea în exces pentru a realiza unul sau mai multe produse adiţionale Stabilirea preţului în cazul produselor substituibile sau complementare.

Stabilirea preţului pentru produse substituibile În general, majoritatea firmelor realizează un produs în mai multe tipuri, game, în raport cu preferinţele şi puterea de cumpărare a consumatorilor. Aceste produse concurează între ele atât în cadrul firmei cât şi cu produsele similare de pe piaţă. Pentru a stabili preţul acestor produse, în practică firmele pot utiliza următoarele metode: a. Stabilirea preţului prin aceeaşi metodă pentru întreaga linie de fabricaţie, de exemplu prin metoda "cost-plus" ; b.

Într-un tutorial recent, am analizat principalele strategii de stabilire a prețurilor pentru afacerea dvs. Am analizat trei strategii principale: Costuri bazate pe preț Prețul pe bază de clienți Concurență pe bază de prețuri Gândiți-vă la asta ca fundație pentru stabilirea prețurilor. Dar, indiferent care dintre strategiile pe care le alegeți, există multe moduri diferite în care puteți prezenta aceste prețuri clienților dvs. Ați putea folosi gruparea de prețuri, de exemplu, sau prețul skimming, sau un model freemium sau multe altele.

Stabilirea preţului folosind metoda "cost-plus" dar variind cota de adaos în raport cu nivelul costurilor astfel: pentru produsele mai costisitoare se va utiliza o cotă de adaos mai ridicată, cont demo de opțiune de tranzacționare un preţ mai mare.

O deficienţă a acestor metode constă în ignorarea diferenţelor existente în cererea de produse, în condiţiile de concurenţă şi în gradul de maturitate al pieţei pentru fiecare produs în cadrul liniei de fabricaţie. Stabilirea preţului pentru produse complementare Complementaritatea produselor unei firme se datorează posibilităţii de a fi utilizate numai împreună, în anumite proporţii. Metodele de stabilire a preţului pentru produsele complementare sunt: a.

Metoda "liderului de pierdere" constă în stabilirea unui preţ foarte scăzut al unui produs, atât în raport cu produsele similare de pe piaţă cât şi în raport cu costul de fabricaţie al acestuia, şi înştiinţarea prin reclamă a consumatorilor, cu scopul de a determina o creştere a cererii pentru produsele complementare.

Prin profiturile obţinute suplimentar în acest fel, produsul lider al pierderii devine, în fapt, un lider al profitului; b. Metoda vânzării condiţionate cere cumpărătorilor să combine produsele dorite cu altele astfel încât, în fapt, aceştia achiziţionează un grup de produse unite. În practică, această metodă este considerată ilegală, exceptând cazul în care produsul complementar este oferit gratuit, cu scopul de a-l promova, de exemplu.

Metoda tarifului cu două părţi, în cadrul căreia cumpărătorul plăteşte un preţ compus dintr-o parte fixă şi una variabilă care depinde de cantitatea consumată din produsul complementar achiziţionat împreună cu cel principal. Un exemplu elocvent îl constituie abonamentul pentru serviciul telefonic şi, respectiv, costul variabil al convorbirilor în raport cu durata şi destinaţia acestora Strategii decizionale de preţ utilizând capacitatea firmei De regulă, profitabilitatea firmei se îmbunătăţeşte atunci când aceasta reuşeşte să repartizeze costurile fixe pe o cantitate mai mare de produse.

Modalitatea de folosire a capacităţii excedentare şi de stabilire a preţului produselor fabricate este ilustrată în Figura 3. În limitele capacităţii de care dispune firma poate fabrica şi alte produse atâta timp cât ele vor putea fi vândute la un preţ mai mare decât costul lor marginal. Utilizarea în practică a acestui model în adoptarea deciziei de preţ a firmei are anumite limite, cele mai importante constând în faptul că el ignoră complet interdependenţele dintre cererea diferitelor produse şi presupune existenţa posibilităţii de a adapta cu uşurinţă capacitatea firmei la fabricarea unei varietăţi de produse Stabilirea preţului pentru produse fabricate împreună Anumite procese de producţie au ca rezultat un produs principal şi unul derivat sau secundar.

Produsele derivate pot fi utilizate în continuare de către firmă, pot fi valorificate prin vânzare sau nu.

Cele care nu pot fi valorificate creează probleme şi, bineînţeles, costuri. Raportul în care se obţin produsele principale şi derivate poate fi fix sau variabil. Cazul produselor fabricate împreună în proporţii fixe Pentru a determina cantitatea şi preţul optimal al produselor principal şi derivat, firma trebuie să optimizeze venitul marginal al tuturor produselor în raport cu costul marginal, ţinând seama de faptul că venitul total al fiecărui produs este maxim atunci când venitul său marginal este zero.

Nu există producţie în exces b. Există producţie în exces din produsul derivat Figura 3. Acesta va fi nivelul optimal al producţiei Q 3 în figura 3. Cazul produselor fabricate în proporţii variabile Pentru a optimiza cantitatea realizată în cazul în care proporţiile variază, este necesară trasarea curbelor de izocost care reprezintă locul geometric al tuturor combinaţiilor de produse care pot fi realizate la un cost dat Figura 3.

În aceste cazuri, decizia de preţ este, de fapt mai mult una de alegere prin calcul şi, prin urmare, este o decizie optimă.

Adaptaţi aceste obiective la economia României temă de discuţie Enumeraţi cinci factori importanţi care, în opinia voastră, influenţează dimensiunea cotei de adaos Construiţi un program informatic pentru calculul cotei de adaos site- uri unde poți face bani video diferitelor categorii modele de stabilire a prețurilor produse.

Asevedeași